Copilul se naşte şi creşte la întâlnirea a două realităţi, a mamei şi a tatălui.
Poate părea paradoxal pentru unii părinţi, însă “nevoia de copil” vine să răspundă iniţial unor dorinţe personale: doresc să fiu fericit(ă), doresc să mă simt împlinit(ă), etc. Perioada sarcinii este deosebit de dinamică din punct de vedere al trăirilor emoţionale pentru ambii părinţi. Acum ei se confruntă cu teama şi dorinţa faţă de viitorul rol de părinte, cu toate implicaţiile pe care le aduce în viaţa fiecăruia această schimbare. Psihanalistul Donald Winnicott descrie copilul care intră în familie ca ocupând un loc şi având un rol prestabilit (pe care familia i-l acordă), un copil al dorinţelor şi fantasmelor genitorilor. Am putea spune că acest loc pe care noua fiinţă vine să îl ocupe reprezintă o "urmă mnezică" transmisă din generaţie în generaţie care prefigurează dezvoltarea psihică.
Psihologia descrie copilul la începutul vieţii ca intrând în trei scenarii de bază ale mamei şi tatălui, sau teme fundamentale: copilul fantasmatic, copilul imaginar, copilul realităţii materiale.
Copilul fantasmatic "corespunde copilului dorinţei de maternitate; el izvorăşte direct din conflictele libidinale şi narcisice ale mamei, adică este legat de conflictul oedipian al mamei" (Winnicott). Maternitatea reprezintă un ideal de împlinire de sine al femeii. Astfel, apariţia copilului vine să întregească tabloul atributelor feminităţii, respectiv ale paternităţii. Foarte multe cupluri îşi fac griji în privinţa capacităţii de a avea copii, deoarece aceasta reprezintă în plan simbolic o “piatră de încercare” a unităţii şi longevităţii cuplului.
Copilul imaginar este "copilul dorit, el se înscrie în problematica de cuplu ce este subîntinsă de viaţa fantasmatică a mamei şi a tatălui"(Winnicott). Fiecare dintre cei doi părinţii îşi creează un scenariu propriu pentru viitorul copil: “aş vrea să semene cu mine”, “să nu fie ca bunicul”, “să fie doctor”, “aş vrea să facă mai multe decât mine”, etc. Copilul apare în acest univers al dorinţelor mamei, tatălui, deseori şi al bunicilor. Fiecare membru al familiei, în mod inconştient, se va raporta la noua fiinţă prin filtrul dorinţelor. Conflictul sau congruenţa dintre acestea vor avea o influenţă deosebită asupra modului în care copilul se va percepe pe sine pe măsură ce creşte. Este foarte important ca mama şi tatăl să îşi formeze un scenariu imaginar comun pentru a-l putea ajuta pe copil să îşi dezvolte o personalitate armonioasă.
Copilul realităţii materiale este "cel care interacţioneaza concret; el intră în rezonanţă cu fantasmatica maternă şi paternă "(Winnicott). Este fiinţa cu potenţialul său propriu, care, pe drumul creşterii, caută să devină autentică. Este copilul care, în contextul fantasmatic şi imaginar descrise mai sus, încearcă să fie el însuşi. Copilul va reacţiona la aceste presiuni fantasmatice prin prisma propriilor sale motivaţii, în funcţie de cum a resimţit relaţia de hrănire şi de îngrijire din partea familiei, fie intrând în scenariul propus, fie creînd un contrascenariu, fiind nevoit să lupte permanent pentru confirmarea şi afirmarea propriei fiinţe.
Ca părinţi este important să avem curiozitatea şi curajul de a ne însoţi copilul pe drumul devenirii sale, oricât de departe de noi ar merge.
Acasa 
