Ce nu trebuie sa tolereze parintii

De la primul tipat al noului nascut pana la terminarea adolescentei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gandit parintilor si cer mijloace rationale de rezolvat. De obicei solutionarea problemelor se face in conformitate cu temperamentele parintilor si ale copiilor. A te conduce dupa temperament si nu dupa judecata este o greseala.

Nici o pedagogie nu poate inlocui bunul simt si ratiunea. Viata familiala trebuie organizata mai ales de parinti, caci de organizarea vietii sociale se ocupa si organele componente. Inca din primele luni de viata sugarul reactioneaza la unii excitanti prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influentate de cat de parinti. Totusi raspunsul parintilor la reflexele lor trebuie sa fie rational pentru a ale disciplina. Greselile de comportare ale parintilor fata de copii duc la conflicte repetate, transformand copiii in tirani ai casei. Educatia se poate considera ca a dat gres daca nu se stabileste o serioasa legatura psihica intre parinti si copii, insotite de respect si incredere reciproca. Desigur ca un copil are dreptul sa aiba pretentii de tot felul de parinti, dupa cum si acestia sunt in drept sa doreasca satisfactii de la copil. Conflictul in colectivul familial trebuie evitate, iar greselile inlaturate. In continuare voi enumera cateva greseli posibile din partea parintilor: rasfatarea, egoismul, minciuna, lecturile inutile, incapatanarea.

Egoismul
Rasfatul si egoismul sunt frati gemeni. Egoismul, adica dragostea exagerata de sine, nu este ceva innascut, permanent sau nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din nastere. Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rasfatului. Spre a evita plansul si mofturile copilului mic, parintii ii satisfac toate poftele. In casa el face tot ce vrea, chiar daca aduce prejudicii obiectelor. Caracterul i se dezvolta in functie de comportarea parinteasca si de conditiile de viata. Familia de obicei influenteaza copiii, care la randul lor modifica psihologia membrilor familiei. Inseamna acestia au obligatia de a transforma viata copilului astfel incat el sa se poata adapta la realitate.

Rasfatarea
Rasfatarea este un factor negativ in dezvoltarea copilului. Si-au pus vreodata parintii intrebarea daca in viitor viata il poate rasfata asa cum l-au rasfatat ei in copilarie? Cand un copil in etapa prescolara are inclinatii spre egoism, parintii trebuie sa fie atenti, trebuie sa il educe in directia respectului pentru oameni si sa provoace adaptarea lui in colectivul din care face parte (gradinita, camin, cresa).Nu se pot pretinde parintilor realizari spectaculoase, ci numai o orientare justa a problemelor copilariei. In primul rand trebuie sa renunte la comportarea gresita de a considera copilul ca soarele familiei, obligand membrii colectivului familial sa se invarteasca ca niste planete in jurul lui. Inlaturarea simtului egoist da rezultate bune, daca conditiile vietii de familiei si cele de scoala sunt astfel dirijate incat copilul, privind viata ca intr-o oglinda, sa nu se vada doar pe el, ci sa considere ca mai exista si alti oameni pe lume, tot atat de merituosi ca si el.

Parintele care se straduieste ca copilul sau sa aiba in viata doar satisfactia unui trai imbelsugat si o viata comoda va avea deceptii. La un moment dat, la fel ca omul care-si pierde vederea, copilul nu se va putea conduce singur. Viata armonioasa a unui om nu se poate desfasura corect, decat daca traieste intr-un mediu social prielnic asa ca pe langa calitati fizice si psihice, copilul sa fie indrumat sa aiba si calitati sociale.

Civilizatia umana da satisfactie doar oamenilor care sunt educati din vremea copilariei sa nu ocoleasca colectivele, ci sa-si gaseasca fiecare locul potrivit in mijlocul oamenilor. Cand un parinte se gandeste la viitorul copilului sau, nu trebuie sa faca calcule egoiste. El nu trebuie sa indrepte educarea doar in directia de a forma din copil un mijloc de a-i inlesni traiul la batranete. A pune copilul sa traiasca in conflict exceptional, in lux, cu distractii numeroase, in respect fata de toanele lui, inseamna a-i pregati drumul egoismului, iar stimularea altruismului da pana la urma rezultate negative.

Nu trebuie sa mimezi dragostea catre omul apropiat, ci trebuie sa o simti. Este in interesul copilului sa fie crescut in conditiile sociale ale vietii viitoare. Unui copil nu trebuie sa i se exalteze amorul propriu, prin laudare exagerata, oricate calitati ar avea. A considera ca tot ce face si tot ce spune este admirabil si foarte spiritual duce la hipertrofierea lui. El se va considera supranormal de dotat.

Pavlov in sfaturile date studentilor, a spus: “Nu va lasati coplesiti de orgoliu. Din cauza lui veti persevera acolo unde ar trebui sa cedati si tot din cauza lui veti pierde masura obiectivitatii.”Despre egoism, ca o consecinta a rasfatului se pot da multe exemple. Iata un exemplu relatat intr-o poveste.Copilul unui rege era foarte rasfatat de familiei, fiind tinut izolat de oameni, mai mult din mandrie familiala, decat de vointa lui.

Intr-o zi, un dregator al tarii il duce la fereastra ti il pune sa priveasca strada pe unde misunau oameni dupa fel de fel de treburi.Apoi il intreaba pe copil: “Ce vezi afara?”El raspunde: “Oameni, flori, pasarele, arbori”. “- Acum iti pun afara, indaratul geamului cateva tablii de argint”, spune dregatorul, “cum geamul s-a transformat in oglinda, spune-mi: Ce vezi acum?”,“Ma vad doar pe mine.” Dregatorul intelept completeaza: “Cand omul e plin de arginti si nu se mai vede decat pe el, pierde intelepciunea. Pacat!”

Rasfatarea se confunda de multe ori cu alintarea. Exista totusi deosebi intre ele: oricarui copil ii place sa fie alintat. Daca alintarea este exagerata, trecandu-se peste masura normalului, se ajunge la faza anormala, denumita de oameni rasfat. Este adevarat cu parintii au obligatia de a avea in familie o atmosfera de bucurie si voie buna, de case sa profite din punct de vedere psihic copilul, dar aceasta se poate abtine fara manifestari de alintare exagerata.

E mai just ca parintii sa manifeste in fata copilului o purtare calda, prietenoasa si moderata. Desigur, ca dramuirea sentimentelor nu este usoara, dar este periculos sa pastreze mereu o pozitie afectiva exagerata. Nu trebuie sa se modifice echilibrul nervos al copilului prin manifestari care vatama relatiile copilului cu mediul in care traieste. Prea multe dezmierdari verbale, prea dese sarutari, exagerarea cantatului la patul copilului mic, leganatul, strica linistea si somnul copilului. Cu timpul copilul isi transforma aceste mici excitatii psihice, intr-o stare de neliniste si plans fara rost, din care se potoleste doar prin dezmembrari.

Copilul rasfatat devine pretentios nu numai in interpretarea celor ce i se spun, ci si cu privire la modul cum i se vorbeste; nimeni nu are voie sa-i faca o observatie pe ton ridicat, caci plange imediat; la culcare vrea sa ii caute numai cineva din casa a carui voce ii place; daca o persoana i-a vorbit pe un ton mai aspru, copilul rasfatat nu-i admite contactul.

Dandu-i-se satisfactie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei. Rasfatatul, cu de la sine putere, isi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de varsta lui. Nu rareori este grosolan cu cei din casa. De cele mai multe ori grosolania este o firma de jignire a cuiva din casa, fara a trada fondul real al temperamentului lui ce reprezinta de fapt o manifestare de rasfat. Dupa cum politetea omului nu reprezinta totdeauna delicatetea lui, un om politicos poate fi un om profund egoist, un copil, uneori grosolan, poate fi in fond un suflet delicat.

Parintii pot retusa defectul rasfatului, inainte ca acest defect sa se permanentizeze. Intre rasfatare si egoism este doar un pas. In general, egoismul copiilor este provocat de comportarea nejusta a parintilor, care au rasfatat peste masura copiii, nu le-am refuzat nimic si au cautat sa le faca doar placeri. Rasfatarea copilului mic se poate remedia. Copilul nu trebuie crescut intr-o atmosfera de adoratie, lipsa de respect pentru ceilalti oameni, ci trebuie mereu sfatuit sa nu aiba o atitudine injusta si nedelicata pentru persoanele din jurul sau. In literatura biografica constatam ca cei mai multi savanti au trait o copilarie nerasfatata. Iata ce se cunoaste despre copilaria lui Victor Babes. Tatal lui Victor, magistratul Vicentiu Babes, avea o familie numeroasa, noua copiii, pe care ii intretinea cu eforturi mari. El nu admitea rasfatarea copiilor, era sever cu ei, dar avea grija educatiei lor. Copii il respectau si stiau ca atunci cand el lucra in camera lui de birou, trebuiau sa fie disciplinati, sa nu faca galagie si sa vorbeasca in soapta.

Minciuna
De multe ori, in mod inconstient, parintii invata pe copii sa minta. Iata cateva exemple. O mama, cu cele mai bune intentii, promite copilului o jucarie, cu intentia de a-l determina sa manance ceva ce lui nu-i place. Nu rareori se aud asemenea promisiuni facute copiilor. Mama spune: “Daca mananci supa, mama iti cumpara un calut!” copilul mananca, dar mama nu se tine de promisiune.

Un copil refuza sa se spele. Mama ii spune: “Hai, spala-te repede! Mergem la plimbare cu masina unchiului!” copilul se spala, dar mama a uitat de fagaduinta. Promisiunile mincinoase se repeta zilnic. Copilul constata ca mama, cu toate ca fagaduieste, nu se tine de cuvant. El nu mai se increde in sinceritatea ei. La randul lui va cauta si el sa-si minta mama. Este randul tatalui. El vrea sa convinga copilul sa primeasca un medicament amar si ii spune, plescaind din gura: “Vai, ce sirop placut! O sa-ti dau o lingurita, dar sa nu ceri mai mult!”. Copilul o ia, dar constata ca tatal l-a mintit. Nu era mai normal ca tatal sa fi purtat cu copilul o conversatie de lamurire in casa sa-i spuna ca omul, uneori, este obligat sa accepte si lucruri mai putin agreabile? Nu este mai rational ca notiunile de adevar sau minciuna sa fie cunoscute de copil prin colorit?

Mintirea copilului de trei ani este fara importanta serioasa, totusi trebuie evitata. Manifestarile copilului mic sunt subconstiente, fiind dominate de cele vazute si auzite in familie. Copilul devine o copie a celor vazute in familie si a sistemului lor educativ. Educatia poate influenta copilul incepand de la varsta de prescolar. In general, dupa varsta de trei ani, copilul care minte savarseste acest act cautand sa evite o pedeapsa, deci o face de frica. Daca a spart o farfurie si este brutalizat, a doua oara ca sa scape de pedeapsa va minti, spunand ca nu el a facut stricaciunea, ci un alt frate (sora) sau pisica.

Minciuna devine un reflex de aparare. Daca i s-a vorbit frumos si i s-a spus ca alta data trebuie sa fie mai prudent in miscarile lui, ar fi inteles si ar fi evitat denaturarea adevarului. Daca un scolar vine acasa si spune tatalui:
- Am dat lucrare la matematica si eu am facut foarte bine!
- De unde stii?
- Am copiat de la colegul meu de banca si el este premiantul clasei!
- Si este bine sa-l inseli pe profesor?
- Dar tu nu minti cand e nevoie? … Un raspuns pe masura educatiei primite.
Un alt exemplu: suna cineva la usa. Copilul se uita pe geam si ii spune tatalui: “Tata, a venit domnul cutare!”. Tatal il invata sa raspunda: Spune-i ca nu-i nimeni acasa! Se face, in acest caz, o dubla greseala. Copilul a invatat sa minta si apoi este invatat ca poate trece peste obligatiile sociale. Exemple se mai pot da multe. Cand tatal vine obosit de la serviciu si spune fiului: “Vreau sa ma culc. Oricine ma cauta, nu sunt acasa!”, copilul noteaza ca se pot spune minciuni. Cand mama da baiatului bani de buzunar peste suma stabilita de tata si apoi adauga: “Iti dau, dar tata sa nu afle!”, se favorizeaza minciuna si se satisface pofta de a risipi bani castigati greu.

A crede ca un copil se poate dezvolta psihic bine intr-o atmosfera de minciuna, presupune ca parintii il socotesc naiv, prost, surd sau orb. Daca acest copil este inteligent, va cauta sa afle de la colegi si alte explicatii asupra unor acte pe care parintii i le-au transmis denaturat. Copilul, pe masura ce se dezvolta psihic, vrea sa stie tot. Este preferabil ca parintii sa ii explice in mod onest si nu in ambalaj de minciuni.

Conversatiile intime intre parinti si copii, presarate uneori cu confidente, trebuie realizate cu precautiile si amanuntele necesare. Ele trebuie sa fie instructive, bazate pe adevar si sinceritate. Daca un copil este mintit mereu ajunge sa vada adevarul in mod tulbure, confuz si lipsit de interes. Rolul educatorilor din familie este de a face pe copil inca de mic sa capete interesul pentru adevar prin povestiri morale, prin desene realiste si jocuri distractive. Parintii trebuie sa nu aprobe minciuna.

Cand in casa s-a gasit cerneala varsata pe covor, iar tatal intreaba cine a facut-o, alta mustrare trebuie sa faca daca copilul minte, aruncand vina pe altcineva, si o alta, mult mai blanda si intelegatoare pentru copilul care marturiseste adevarul. Daca minciuna unui copil trebuie dezaprobata, franchetea sa trebuie apreciata. Nu poarta uneori vina minciunilor copilului chiar parintii? Sa mai completam aceasta afirmatie cu un exemplu: Un copil mic scolar, lipseste de la scoala din motive familiale. Copilul intreaba: “Ce sa spun profesoarei daca ma intreaba de ce am lipsit?” Mama raspunde: “Spune-i si tu ca ai fost bolnav!” Poarta este deschisa spre minciuni. Cand acest copil invatat cu minciuna, va voi sa lipseasca de la scoala, daca nu si-a pregatit lectiile, se va plange de boli imaginare.

Este o greseala condamnabila aprobarea sau incurajarea acestor abateri de la adevar. Cu toate acestea nu toti copiii care spun neadevaruri trebuie considerati mincinosi. Uneori altereaza adevarul pentru a deveni interesati. Ei deformeaza intamplarile si povestirile pentru a amuza pe ascultatori. De multe ori parintii stiu ca odraslele lor mint, se fac ca nu inteleg, pentru a produce placere copilului. Ingaduinta aceasta nu este sanatoasa.

Scoala se vede de multe ori in situatia de a lupta contra relelor obiceiuri capatate prin greseli educative savarsite de parinti. Daca se constata ca un elev are naravul minciunilor, trebuie ajutat pentru a invinge asemenea porniri. El trebuie pus in societatea unor colegi cu deprinderi sociale si morale sanatoase, pozitive. El va simti intre colegi buni seriozitatea muncii scolare si buna implinire a ei. Parintii sa nu cocoloseasca greselile naravasului. Constiinta copilului trebuie indrumata spre insusirea sentimentului onoarei si raspunderii pentru manifestarile lui.

Trasaturile negative ale caracterului mincinos, ramasite ale greselilor educative din familie, se pot modifica prin formarea unor calitati psiho-morale de valoare superioara. In acest scop comportarea parintilor trebuie sa fie pentru copil exemplu de imitat. Prin imitatie, daca familia nu-i da exemple bune, el si le va insusi pe cele rele. Cand un copil e mincinos, trebuie luat in considerare mediul in care traieste si examinat raportul existent intre el si parinti. Minciuna unui copil este mai putin importanta decat cauza ei. Copiii sunt mai usor de educat decat parintii. Si toate cele spuse pana acum, minciuna nu este totdeauna un defect, atunci cand intervine imaginatia, in general atat de bogata la copii. De la minciuna la imaginatia visatoare este o distanta mica.

Usinski afirma ca: “pentru copii nu exista imposibil caci ei nu cunosc diferenta dintre posibil si imposibil. Ei nu cunosc realitatea, asa ca o pot modifica prin minciuni.” Acestea sunt nevinovate care se pot justifica prin sfaturi si nu prin dojeneli. Cand copilul devine mare sau adolescent, imaginati lui se sprijina pe priceperi si pe o experienta de viata mai bogata. El nu mai are voie sa minta pentru a dovedi ceva. Imaginatia lui nu trebuie sa dovedeasca falsuri, ci dezvoltarea unei atitudini critice, sanatoase. De multe ori, elevul nu poate ajunge la acest rezultat fara ajutorul parintilor, care au obligatia de a arata drumul drept. Este drept ca nici un om activ si normal nu poate evita fantezia, dar la tineri aceasta inclinatie este mai dezvoltata decat la oamenii in varsta. Reactiile copiilor trebuie selectate.

Parintii cand aleg lecturile pentru copil trebuie sa fie atenti sa priceapa fantezia si sensibilitatea copiilor. Fiecare copil are felul lui de a fi, bucuriile sale, modul in care apreciaza si considera ceea ce vede in jurul lui. Uneori copiilor mici le place sa citeasca sau sa li se citeasca intamplari din viata animalelor domestice; altora despre copii lenesi sau nemerituosi. Mai sunt si dintre aceia carora le plac lecturile privind succesele unor copii fruntasi ai vietii scolare. Nu toate povestirile impresioneaza in mod egal pe toti. Gresesc parintii care vor sa impuna copiilor sa le placa ceea ce ii emotiona pe ei cand erau mici. Un educator rational nu trebuie sa faca glume sau ironii asupra preferintelor de lectura ale copiilor. Daca un copil ar voi sa citeasca ceva cu care educatorul nu este de acord, trebuie lamurit de ce nu trebuie sa persiste in dorinta sa. Ar fi absurd ca unul din parinti sa se irite si sa lupte, fara motive justificate, contra sentimentelor si dorintei copilului.
Copiilor in perioada prescolara le place sa li se citeasca intamplari din viata animalelor salbatice. Atat in timpul lecturii, cat si dupa aceea, educatorul trebuie sa explice copilului cele citite, pentru ca orizontul lui intelectual sa se largeasca. Prescolarilor si scolarilor mici li se vor citi episoade din istoria patriei, vor vizita ulterior muzee istorice unde va primi explicatii complementare corespunzatoare varstei sale.

Toate faptele de eroism trezesc in sufletul copiilor dorinta de a le imita. Poeziile clasice ale lui Bolintineanu, Cosbuc, Alecsandri, sunt foarte apreciate de copii. Ele dezvolta sentimente pozitive de forta de tara si poporul din care face parte si, in plus, cultiva sentimentele estetice. In literatura legata de istorie copilul gaseste exemplul din eroismul oamenilor care au subordonat viata lui intereselor inalte. Pentru copiii mari se poate recomanda citirea biografilor oamenilor ilustri, care pot fi nu numai un izvor de cunostinte noi, dar pot constitui un mijloc de educatie individuale si sociala. Lucrarile biografice au darul de a trezi elevilor interesul spre studii si stiinta, caci majoritatea lor sunt expresia oamenilor care au muncit cu sarg spre a-si vedea incununata de succes atat munca, cat si ideea care pe unii i-a urmarit toata viata.

In orele libere si de vacanta copiii trebuie sa se distreze. Cea mai de folos “distractie” este lectura, de preferat cea umoristica. Este bine ca in acest lectura sa existe si un fond educativ. Operele lui Ion Creanga, I. L Caragiale sau ale lui Toparceanu sunt recomandate in mod deosebit. Buna dispozitie rezultata in urma lecturilor umoristice intretine sanatatea copilului, constituind si o medicatie contra oboselii. Educatia se desavarseste sub influenta unor lecturi sanatoase, iar cunostinta morala a copiilor se intareste. Unora dintre copii le plac explorarile polare sau cele realizate in regiuni necunoscute. Este normal ca dorinta lor sa fie satisfacuta, caci imbogateste cunostintele geografice si cele privitoare la obiceiurile oamenilor traitori prin alte locuri. In general, lectura devine nu numai instructiva, ci si mobilizatoare, caci descifreaza in slova cartilor bune, ca numai menirea constienta si plina de abnegatie creeaza succesul propasirii ideilor lor.

Incapatanarea
Un copil este etichetat incapatanat, daca persista cu indarjise intr-o atitudine negativa fata de o obligatie ce i se impune. Este o deosebire intre ambitie si obligatie. Ambitia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator si astfel sa faciliteze viata omului. Ea provoaca dorinta si apoi straduinta de a realiza in favoarea omului opere folositoare. Incapatanarea este o straduinta nerationala intr-o comportare negativa. Este un defect si nu o calitate. Trebuie intotdeauna cercetate cauzele incapatanarilor vicioase, repetate. Incapatanarea pasiva a unui copil, adica refuzul repetat de a executa o dispozitie data de unul din parinti, poate fi cauzata de o inhibitie nervoasa, greu de combatut in familie, crescand de multe ori nevoia de a consulta un specialist (medic).

Incapatanarea incepe sa se dezvolte cam pe la varsta de doi ani. Copilul refuza sa manance ce-i dau parintii, vrea sa doarma in patul mamei, se spune prin plansete la imbaiere, nu vrea sa se imbrace decat asa cum vrea el, plange cand este imbaiat, etc. Exemplul parintilor joaca un rol important in ciudateniile copilului. Parintii incapatanati in anumite atitudini vor creste copii incapatanati. Imitarea joaca un rol important in comportarea copilului.

Este o greseala de a nu se lua o atitudine hotarata fata de un copil incapatanat, in speranta ca atunci cand va deveni mai mare o sa-i treaca si o sa-i vina mintea la cap. Un copil mic nervos si cu toane trebuie sa locuiasca intr-o camera in care noaptea sa doarma pe intuneric (fara sursa luminoasa). Intunericul favorizeaza gandirea sanatoasa si amelioreaza starea nervoasa.

Ca cearta si morala facuta unui copil sa reuseasca in scopul ei, trebuie sa nu fie facuta pe un ton aspru si insotita de amenintari fara rost. Educatorul trebuie sa fie rational, sa nu-si descarce nervii asupra copilului. Unele incapatanari sunt cauzate de greseli educative. In etapa prescolara, copilul este foarte sensibil la dojeni. Dojana repetata naste in copilul de aceasta varsta un sentiment de revolta, care se manifesta prin repetarea acceselor de incapatanare.

Cearta si morala facute unui asemenea copil nu trebuie sa se desfasoare in public. O criza de incapatanare inceputa in public dureaza mult mai mult decat alta care se produce doar in fata educatorului. E preferabil ca discutia cazului sa se faca mai tarziu, cand accesul de incapatanare a trecut si se poate discuta linistit cu copilul. Cand copilul si-a recunoscut vina si promite ca se va indrepta, tonul moralei trebuie sa se modifice. Parintele trebuie sa se declare multumit daca vinovatul promite ca nu va mai repeta greseala. Nici un rezultat fericit nu se poate obtine daca in fata unui copil negativizat pana la incapatanare se folosesc amenintarile violente, tipetele sau bataia.

Dupa ce criza nervoasa a trecut, e mai bine ca a doua zi sa se arate copilului ca procedeul lui a fost gresit si ca pe viitor sa nu mai nege sfaturile date parinti. In discutii, copii trebuie sfatuiti sa se debaraseze de toate, sa-si domine pornirile suparatoare, sa aiba aceeasi dragoste pentru membrii familiei, pe care si ei la randul lor o au pentru copii.

Abandonarea incapatanarii nu se poate obtine cu forta. Intr-un asemenea caz un tata a luat masura de a forta o cedare a toanelor copilului prin izolare intr-o camera departata a casei. Cu acest sistem de pedepsire nu a ajuns la nici un rezultat. Copilul reactiona prin accentuarea incapatanarii. Tatal venea din cand in cand la copil si-l intreba: “Te-ai domolit? Ai sa pui pe tine flanela?”, iar copilul raspundea mereu: “Asa vreau eu si asa am sa fac!” Vine mama si ii vorbeste bland: “Nu merita ca neintelegerea asta fara importanta sa ne necajeasca pe toti. Vad ca ai plans. Pacat, tu esti un copil bun si stiu ca nu ne vom certa niciodata. Poate ca ai si tu dreptatea ta. Tu esti un copil intelegator. Te rog. Fii cuminte!” Rezultatul a fost prompt: criza a trecut, copilul nu a mai fost certat zilnic, si si-a modificat comportarea, si-a dat seama ca incapatanarea e un rau sfatuitor.

Desigur ca nu toate poftele unui copil incapatanat trebuie satisfacute. Cand mama vrea sa mearga intr-o directie si copilul in alta, mama sa-si impuna vointa. La masa sa nu se serveasca incapatanatului ce si cat vrea el.

Cand ajunge la varsta scolara, persoana care-l conduce la scoala sa nu-i poarte ghiozdanul, chiar daca cere staruitor acest lucru. Sa fie educat in sensul ca el singur trebuie sa suporte greutatile sale. Educatorul trebuie sa conduca, cu staruinta purtarea copilului. Pentru ca sa se obtina de la un copil mic o atitudine dorita de parinti, tonul lor trebuie sa fie domol, sa se utilizeze o conversatie lunga, prietenoasa si despre alt subiect decat cel al diferendului interior. Sa nu se mai faca aluzie la conflictul trecut, pentru ca sa nu se obtina o noua riposta.

Cand incapatanarea copilului poate avea consecinte regretabile, din pacate trebuie sa se utilizeze mijloace de domolire mai active. Cand un copil persista in atitudinea lui sau devine rauvoitor se poate utiliza pentru domolirea lui si pedepsirea fizica, bineinteles fara utilizarea unei aspre violente. Copilul se revolta de multe ori la constrangeri fortate. Varsta prescolara este varsta protestului si a negativismului. Copilul incapatanat vrea sa faca tocmai ceea ce nu-i este permis. E folositor ca pentru disciplinarea lui sa fie pus sa se joace in compania unor copii nerecalcitranti. Frecventarea unei gradinite de copii este utila. Un colectiv de copii disciplinati poate avea o influenta favorabila.

Ceea ce este obligatoriu in comportarea parintilor este o atitudine ferma. Cand i se spune copilului: “Nu! trebuie sa fie nu”, iar cand se spune Da! trebuie sa fie Da!” Este o greseala care va avea repercusiuni in viitor, ca un copil sa fie corupt prin daruri, pentru a face ceea ce doresc parintii. Copilul va repeta accesele lui la negativism, stiind ca vor fi rasplatite. Constrangerea nu trebuie sa fie brutala. Unele mici pedepse, desi blande, sunt usturatoare. Refuzul de a-l plimba atunci cand cere, refuzul de a a-i inlesni posibilitatea sa se joace cu un prieten, au valoare educativa. In cazul pedepsirii sa i se explice si motivul constrangerii.

Daca unui copil mai maricel i se refuza o dorinta care reinvie spiritul lui de contrazicere, sa nu i spuna doar: “Nu-ti permit!” Trebuie sa o se explice si motivul. Desigur ca sub pretextul de a nu admite in comportamentul copilului incapatanare, el nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti. Personalitatea lui trebuie sa se intregeasca si cu o stare de independenta logica.
Parintele nu trebuie sa aiba nici capul plecat la minciuna, nici urechea surda la unele pretentii ale copilului.